Am văzut atâtea și n-am văzut nimic. Nimic nu e imposibil în tenis, asta ar trebui să fie ideea cu care ne despărțim de US Open

Adrian Țoca | 15 septembrie 2015

A fost dramă, au fost surprize enorme, au fost multe meciuri foarte bune. US Open n-a dezamăgit, iar acum a venit momentul să vedem care sunt concluziile și ideile care ies în evidență după ultimul turneu de Grand Slam al anului.

Good bye, NYC. We gave all we had. See you soon again.

Mesajul îi aparține lui Magnus Norman, antrenorul lui Stan Wawrinka, care l-a postat pe Twitter, iar asupra mea a avut un efect foarte bun. Mi se pare foarte fain când vedem la sportivi că găsesc frumusețe și în eșec, împlinire și în călătorie, nu numai în destinație. Simplitatea și liniștea care însoțesc un mesaj de genul We gave all we had sunt de-a dreptul răcoritoare. Într-un sport care are un format precum tenisul, ține de sănătatea mentală să accepți înfrângerea, atâta vreme cât ai dat tot ce-ai avut și nu ai ce să-ți reproșezi. Contrar a ce s-ar crede, asta nu înseamnă că nu-ți pasă sau că nu te afectează, ci că treci peste. Lista motivelor și a variabilelor care pot duce la pierderea unui meci e atât de lungă încât, deseori, lucrurile nu mai depind doar de tine. Caz în care tot ce poți să faci este să te pregătești cât de bine e omenește posibil, să te asiguri că te aduci pe teren în cea mai bună formă și condiție la ora meciului, iar dacă nu s-a terminat bine, să mergi mai departe și să-ți pregătești proxima șansă. Sunt multe de învățat din atitudinea jucătorilor, din înțelegerea pe care o au ei asupra sportului, inclusiv din relaxarea pe care o arată a doua zi după înfrângere și puterea de a-și aplauda rivalii. Nu-s gesturi de PR ieftin, sunt dovezi de respect într-o lume în care legăturile sunt mult mai strânse, iar personajele principale știu de pe propria piele ce presupune să ajungi acolo. Și mai știu că încrâncenarea și negativismul nu îți aduc nimic bun.

Pe această notă, să vedem o primă parte a recapitulării principalelor idei de după US Open. Un turneu intens nevoie mare, cu multă dramă și cu enorm de multe evenimente on și off-court.

 

Novak

E mai bun Nole din 2015 decât cel din 2011? Îl va depăși pe Nadal la numărul de Slamuri? Dar pe Federer? De ce nu primește suficient credit? De ce nu este iubit de public? De ce ar mai conta asta?

Astea-s câteva din întrebările care circulă în publicistica de tenis după ce Nole a câștigat al doilea său titlu la US Open și al 10-lea de Grand Slam al carierei. Discuțiile despre Nole v2011 vs v2015 au mai puțină relevanță, câtă vreme sârbul domină atât de categoric circuitul și (se pare) fără un rival care să-i fure în mod constant trofee. Înfruntând cu succes legenda lui Federer și publicul acestuia (unii ar tăia “acestuia” din fraza anterioară și ar lăsa doar “publicul” ), Nole și-a elevat cumva locul în istorie, obligându-ne să căutăm răspunsuri la întrebări mai puțin confortabile.

Până la urmă, consensul pare să fie că sârbul nu va fi iubit până nu va începe să piardă. Djokovic are, de fapt, o dublă problemă: pe de o parte, că e aproape perfect pe teren și nimănui nu-i place în întregime un campion care asasinează competiția; pe de altă parte, prezența în circuit a lui Federer, în special, și a lui Nadal. Am spus în special la Federer pentru că elvețianul este cel bănuit a se afla mai aproape de final, ceea ce face orice confruntare cu el o confruntare cu publicul care mai vrea măcar o dată să-l vadă câștigând un titlu major, conștientizând că nu mai sunt multe ocazii.

Cât despre intangibilitatea lui pe teren, Djokovic firește că nu trebuie să înceapă să piardă ca să-și apropie fanii. Nu e vina lui că restul plutonului nu poate propune un challenger competent pe termen lung, lăsând asta tot pe umerii unui Federer de 34 de ani, la rândul său încă aproape intangibil pentru oricine de la locul 3 în jos. Dar am văzut doi ani la rând cum a reacționat publicul de la Paris la ceremoniile de premiere în care Nole a acceptat trofeul finalistului. Într-un final, sârbul va ajunge să ia și acel trofeu care-i lipsește, și susținerea fanilor. Momentan, însă, lucrurile sunt așa cum sunt, iar Novak pare să le fi acceptat. Ceea ce nu înseamnă că nu îl râcâie. E mai împăcat cu preferințele tribunei și în același timp le folosește ca motivația supremă; se încarcă din reacțiile fanilor. Brian Phillips, de la Grantland, a găsit fraza sublimă cu care să descrie raportul Nole – tribună, în relație cu reacția sa din timpul meciului cu Federer: You hurt me into playing like this.

Devine însă un subiect de luat în seamă direcția în care se îndreaptă Djokovic versus The All Time Greats. Ca un adevărat campion de rasă, sârbul știe că trebuie să-și găsească o nouă motivație și un nou obiectiv, la un nivel superior. “Aș minți dacă aș spune că n-aș vrea să încerc să-i ajung pe Pete sau pe Rafa”, a spus Nole, după NY. Sigur, el trebuie să se înfrunte, ca și Federer, cu istoria – cea recentă, cel puțin, spune că numărul titlurilor de Grand Slam scade vijelios pe măsură ce jucătorul în cauză trece la nord de granița de 30 de ani. Dar se va mai lupta și cu granițele fizice: știm toți că Novak are un stil de joc care consumă resurse din plin. Însă fie și numai faptul că Nole a intrat în această zonă a discuției – lupta cu istoria – spune multe. Dacă va ajunge la 14, la 15 sau la 17 Slamuri? E o problemă plăcută de avut.

Rankings

Cum Nole a ucis deja competiția, de data asta nu ne mai rămâne pe final de sezon în ATP nici măcar clasica întrebare de consolare Cine va termina anul pe primul loc? Anul trecut, Federer a fost în cărți pentru o vreme, punându-i o vremelnică întrebare sârbului; anul acesta, cărțile sunt deja aruncate pe masă încă de după US Open. Novak și-a asigurat matematic locul 1 la finalul anului, fiind deja anunțat în promo-urile ATP. Asta lasă circuitul masculin cu o mică problemă de interes pentru ultima parte a anului. Mai cu seamă că nici lupta pentru Turneul Campionilor nu dă pe dinafară de suspans. Cu opt jucători aproape țintuiți pe locurile care duc la Londra, ultimele două luni ale anului devin mai degrabă o miză secundară pentru un pluton obosit. Nu că, odată ajunși la Londra, lucrurile s-ar anunța mai diferite față de cum au mers la Wimbledon, Australian Open și US Open. Credit lui Nole pentru asta, dar e o întrebare pertinentă de pus: va avea ATP o problemă de competitivitate pe termen scurt-mediu? Sau, de fapt, o are deja și ceea ce vedem e un scurt preview a ceea ce va urma în perioada dintre ere, o perioadă în care Novak e bine poziționat să domine următorii doi-trei ani.

Rivalii

Asta e o temă de discuție care îi vizează în mod direct pe Andy Murray și pe Rafael Nadal. Primul a făcut pași mari în acest sezon spre recăpătarea nivelului din anii anteriori, dar, per ansamblu, nu reușește încă să-l provoace pe Djokovic la o luptă egală. Andy a rămas blocat la 2 Slamuri, iar Wawrinka pare bine poziționat să-l întreacă. Pe final de an, scoțianul va încerca să aducă Cupa Davis pentru Marea Britanie, apoi, obosit după o vară istovitoare, se va concentra, probabil, pe Turneul Campionilor, profitând de faptul că nu mai trebuie să alerge după puncte ca anul trecut pentru calificare. Cum va fi curând tată, Murray va avea o preocupare în plus (a și anunțat că iarna aceasta nu va mai face obișnuitul training block la Miami, pentru că soția sa nu poate călători). De văzut în ce fel asta se va reflecta, în bine sau în rău, asupra Australian Open, un Grand Slam către care Andy probabil deja se uită, la care are deja un număr respectabil de apariții în finale și pe care l-ar putea ținti cu succes. De altfel, Andy va avea, probabil, așteptări mari de la 2016, an în care își va juca o carte mare. Nici pentru el nu va mai rămâne fereastra deschisă la nesfârșit, iar după un 2015 cu o tranziție de succes, 2016 ar trebui să fie sezonul în care să se implice cu șanse reale în lupta pentru niște trofee mari: Australian Open, Wimbledon, US Open, chiar și Roland Garros, toate îi sunt accesibile.

Unde îl lasă toate astea pe Rafa? 2015 a fost dezolant la nivel de Grand Slamuri: n-a trecut la niciunul sferturile de finală. Iar finalul de an este în mod tradițional slab pentru iberic, motiv pentru care probabil că așteptările fanilor săi sunt chiar mai mici ca oricând înainte de segmentul asiatic și cel indoor. Turneul Campionilor e încă absent din portofoliul său și asta va funcționa ca o motivație, dar Rafa are probleme mai mari de rezolvat acum, începând cu încrederea și cu pasivitatea pe care o arată tot mai des în timpul meciurilor, în special atunci când acestea intră în linie dreaptă. Mai îngrijorătoare este prelungirea acestei perioade, ceea ce șubrezește un pic teoria că orice pas înapoi al lui Rafa va fi urmat de unul foarte avântat înainte. Steve Tignor a făcut o comparație care probabil că le va da fiori reci fanilor lui Rafa, spunând că patimile lui Nadal de la New York, inabilitatea lui de a lua punctele importante cu Fabio Fognini, l-au făcut să se gândească la căderea lui Lleyton Hewitt. Dacă tot am vorbit de lipsa mizelor pentru restul lui 2015, lui Rafa i-ar putea prinde bine asta: un downgrade al așteptărilor și al presiunii, o absență aproape totală a obiectivelor concrete de clasament și de puncte, toate astea l-ar putea servi cu bine. Un finiș puternic pe final de an e ceea ce folosea, adesea, Federer pentru un început puternic pe următorul. Rafa ar avea nevoie de ceva vești bune înainte de intrarea în vacanță. Ca și Murray, pentru el urmează un 2016 imens.

Federer

Dar pentru cine NU urmează un 2016 – an cu Olimpiadă și cu un calendar haotic – imens? Pentru Roger va fi la fel, dar până acolo, e de discutat unde-l lasă înfrângerea de la New York pe elvețian. Federer a jucat sublim preț de 28 de seturi, a plutit ca în vremurile bune, dar această serie a fost făcută sandwich de două finale de Grand Slam pierdute în maniere aproximativ similare cu Novak Djokovic. Partea plină a paharului e că ajunge din nou în aceste finale. Partea goală, că a avut șanse în cea de la New York și nu le-a putut fructifica. Discuția procentajului de mingi de break e deja bine documentată, iar Federer și-a exprimat și el fără rezerve frustrarea: “Nu trebuia niciodată să ajung la 1-2 și 2-5. Am pierdut deja prea multe finale”, a spus el, cu referire la procentajul (similar cu cel de la break points) din ultimele finale de Grand Slam: a pierdut cinci din ultimele șapte.

Nu e nicio rușine, firește, să pierzi la un jucător într-un asemenea moment de formă precum Djokovic, iar Federer, ca și la Wimbledon anul trecut, a făcut-o luptând pasionant până la capăt. Atunci a reușit un comeback ca-n filme, aici nu i-a lipsit mult, dar de fiecare dată a ratat de puțin. Explicabil, în fața unui jucător care știe ca nimeni altul să te împingă să forțezi mai mult decât e cazul.

Ce-ar trebui să aleagă fanii lui din toate astea? Simplu: bonusul. Federer e pe locul 2, va mai câștiga trofee, va mai avea o șansă la Djokovic și la un titlu mare la Londra (deși la fel de greu, în 2 seturi din 3 e mult mai accesibil, mai ales dacă organizatorii se decid brusc pentru un hard ceva mai fast la O2), va mai avea multe momente de geniu. Iar recenta sa dedicare în totalitate către tenisul de atac (cu toată inovația recentă) o să facă meciurile lui ca niște ploi de vară. Toate astea ar trebui să fie suficient pentru cea mai răsfățată legiune de fani din istoria tenisului. De ce N-AR FI suficient?

Cât despre echipa lui Roger, Stefan Edberg a spus, după finala de ieri, că dacă va continua să joace la fel, Federer va mai avea și alte oportunități. Greu de argumentat împotrivă.

There Is No Finish Line.

A photo posted by NikeCourt (@nikecourt) on

 

Best of the Rest

Stan Wawrinka este cel mai bun jucător de Slamuri din 2015 după Novak, iar eșecul sonor cu Federer n-ar trebui să-i scadă câtuși de puțin din merite. Cu trei semifinale de GS într-un an, Stan poate să-și ia liniștit o pauză activă și să reapară reîncărcat, la timp pentru Australian Open, unde să mai încerce o lovitură. Stan arată ca un spărgător de bănci, își alege cu grijă obiectivele, iar când simte prilejul, scoate backhandul și trage în tot ce mișcă. Apoi, cu prada căpătată, trece iar în vizuină.

Marin Cilic a făcut o bună treabă apărându-și trofeul de anul trecut, câștigând de două ori în cinci seturi. Dar surpriza plăcută a fost Kevin Anderson, care a reușit, în sfârșit, o victorie definitorie, cea cu Murray. A rămas cu sacul gol pentru turul următor, dar nici Roma n-a fost construită într-o zi. Kevin a progresat mult în ultimul an și e frumos să vezi un tip care muncește atât de mult precum Anderson căpătând ceva recunoaștere și recompense.

Mențiuni pentru Mardy Fish, care s-a retras onorabil din activitate după câțiva ani grei și pentru Lleyton Hewitt, care și-a luat adio de la NY. Alți remarcați: Donald Young, pentru cele două meciuri succesive întoarse de la 0-2 la seturi, Feliciano Lopez, pentru că îngroașă rândurile veteranilor care găsesc inspirația la 33 de ani și Fabio Fognini, atât în rău, cât și în bine. Doar Fabio poate să amestece atât de bine și de des sublimul cu ridicolul. Deși Benoit Paire este oricând gata să-i dea un challenge pe măsură. Absenți în acțiune: The Lost Boys, cum li se mai zice pe Twitter generației Dimitrov, cu bulgarul, Nishikori sau Raonic printre cei în cauză. Alți notabili învinși timpuriu: Kyrgios, dispărut în neant și adormit între seturi, Ferrer, încă nerefăcut complet, Ernie Gulbis, dar nu ne mai mirăm și frații Bryan, care, la 37 de ani, termină un sezon fără niciun titlu de Grand Slam. Ei, iată asta-i ceva nou.

Feminin

Flavia și Roberta

Povestea Flaviei e povestea frumoasă a turneului. N-a fost nimeni care să nu regrete că italianca a decis să se retragă din tenis și să anunțe asta imediat după ce a câștigat cel mai important turneu al vieții. Singura fericită a fost chiar ea, ceea ce ar trebui să ne dea o indicație că este, probabil, decizia corectă. În același timp, e un reminder că avem prostul obicei de a-i aprecia pe mulți dintre noi abia atunci când nu mai sunt prin preajmă. Flavia este prototipul campionului din popor, modest, fără anvergură de star, fără obiective mărețe – tot ce și-a dorit inițial a fost să ajungă o jucătoare bună în Italia. Se dovedește că și-a împlinit bine de tot dorința. Ar fi frumos ca ea să aibă parte de o petrecere de adio cât să se ducă vestea în Singapore, asta dacă își va păstra locul în Top 8.

La fel de fermecător e și exemplul dat de Roberta Vinci. Chiar sunt câștigătoare la pachet, deși doar una a luat trofeul cel mare, pentru aerul de proaspăt adus, pentru că au scris diferit povestea unui turneu cu o singură favorită înainte de start.

E grozav să avem și astfel de campioane și finaliste cu totul și cu totul improbabile. Nici măcar italienii nu se așteptau. Ubaldo Scanagatta, veteranul reporter italian cel care a devenit cunoscut pentru întrebările altfel pe care le pune (la extreme, a provocat reacția sinceră a Serenei, dar și zâmbetele unei Simona tristă după eliminarea cu Lucic-Baroni de la RG), spunea că are impresia că visează: “Îmi plac cele două jucătoare: am văzut 48 de Slamuri cu Pennetta și 44 d-ale lui Vinci. Nu m-am așteptat în toată viața să le văd jucând o finală de Grand Slam, cu atât mai mult una cu cealaltă. Asta-i ceva incredibil, cu toată sinceritatea. La noi în Italia am crezut mereu că e Giorgi cea cu potențial, pentru că atunci când joacă bine poate bate pe oricine. Despre Pennetta am zis mereu că e o jucătoare tare bună, dar nu pentru un asemenea nivel”. Well. Ce dovadă mai bună că așteptările sunt făcute ca să fie înșelate.

Roberta va lăsa în urmă imaginea acelor drop-volleys executate cu sânge rece, la adăpostul unui slice de rever pregătitor, urcările la fileu și felul în care a închis-o pe Serena, o jucătoare de care va fi acum legată pentru tot restul vieții. Ce surpriză! Scriind acum la rece, pare un rezultat la fel de improbabil ca și la momentul respectiv.  

Mai e o notă pozitivă: Roberta e exponenta unui stil diferit și e întotdeauna plăcut să vedem jucătoare cu diferite nuanțe de joc având succes. E prematur, dar la urma urmelor, trendurile apar și dispar fix așa, pentru că niște oameni le inspiră: Vinci ar putea însemna un reviriment al tenisului creativ.

Serena

La câte s-au spus și s-au scris despre Serena Williams în ultimele trei săptămâni, plaja de subiecte e epuizată, dar.

În ciuda faptului că ea a negat în permanență, sunt absolut convins că presiunea e cea care a ajuns-o din urmă, zgomotul din jurul performanței pe care era pe cale s-o obțină. Am mai scris-o, convingerea mea a fost că mai devreme sau mai târziu, va veni un punct în care Serena va realiza imensitatea istorică a momentului și se va lăsa apăsată de ea. Asta nu însemna neapărat că va și pierde (în fapt, mă așteptam ca, odată întâmpinat obstacolul, să-l depășească), dar crah-ul ei din meciul cu Vinci confirmă veridicitatea spuselor americancei din alte ocazii. Da, are emoții, chiar și după atâtea performanțe. Da, uneori nu și le poate domina. Patrick Mouratoglu și (într-un alt context) Severin Luthi aveau dreptate cu o declarație aproape similară: jucătorii nu trebuie să se lase impresionați, nu trebuie să plece urechea la build-up-ul care se face în jurul meciurilor lor. He doesn’t need to see things like that – spunea Luthi, când era întrebat dacă Federer simte într-un fel apăsarea sau obligativitatea Slamului 18. La fel și Mouratoglu: cariera Serenei nu va fi judecată în funcție dacă face sau nu face Calendar Slam-ul, spunea el. Morala: chiar și cei mai mari dintre campioni sunt vulnerabili la zgomot.  

Pe de altă parte, apropo de zgomot: oare cum ar fi fost semifinala Serena – Vinci dacă n-ar fi plouat și s-ar fi jucat, așa cum era programat, în sesiune de seară? Ar fi rezistat Vinci la fel de bine? Sau ar mai fi venit Serena la arene, cum spunea Mouratoglu, cu o expresie de C'est fini întipărită pe față, așa cum a făcut-o a doua zi?

Cât despre consecințe, n-ar putea fi un pronostic mai nerecomandat de făcut la ora asta în tenis. Pe cât de mare e șocul acelui rezultat cu Vinci, pe atât de mare e tentația de a-i atribui o importanță mai mare decât e cazul. Sunt două posibilități: Serena să resimtă cumva efectele și să piardă teren la anul, adică să înceapă să piardă mai des, iar rivalele sale să simtă oportunitatea. Sau, dimpotrivă, să fie și mai motivată și să-și continue dominația autoritară. Se pot aduce argumente pentru ambele, dar, afară de frustrarea de moment, e greu de crezut că Serena va fi afectată pe termen lung.

Clasament

Deocamdată, și ea, la fel ca și Novak, și-a asigurat deja locul 1 la finalul anului. Dar dacă în ATP lipsește suspansul în ce privește calificarea la Londra, fetele nu știu încă sigur care vor fi ultimele patru-cinci participante. După succesul de la US Open, Flavia Pennetta a sărit 30 de locuri și a intrat în locurile eligibile, direct pe 6. Kerber e pe 7 și Suarez Navarro pe 8, cu Pliskova și Muguruza ieșite momentan din schemă. Dar în spate e agitație mare, cu multe fete care speră să urce și să prindă un loc pe ultima sută de metri. Din acest punct de vedere, segmentul asiatic va fi foarte încins. Mai ales că Sharapova va lipsi, iar Serena va fi, foarte probabil, non-factor până la Turneul Campioanelor. E o oportunitate pentru Victoria Azarenka de a obține, în sfârșit, unul sau de ce nu, mai multe trofee care să-i grăbească revenirea în elită. Primele semne au venit deja la New York, Vika trebuie însă să facă pasul următor. Și, conform declarațiilor ei, n-a renunțat nici la Singapore.

Best of the rest

US Open a fost teribil de intens în primele zile, cu acel val interminabil de eliminări ale favoritelor, cu multă dramă și cu multe subiecte derulându-se la o viteză cu care era greu să ții pasul. Par că au fost acum câteva luni, dar meciul cu lacrimi al Belindei Bencic, spectaculosul Azarenka – Kerber sau superbul meci făcut de Petra Cetkovska în fața lui Wozniacki, toate astea au contribuit la farmecul turneului feminin. Tabloul băieților a avut nevoie de o finală grozavă ca să echilibreze un pic balanța, dar altfel, fetele au ținut agenda. Au început cu surprize mai mici și au încheiat cu șocul deceniului și cu o poveste, cea a câștigătoarei, care inspiră. Am văzut atâtea în tenis și n-am văzut nimic. Nimic nu e imposibil, asta ar trebui să fie ideea cu care ne despărțim de US Open.

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Treizecizero.ro Abonează-te la 30-0+
Cele mai noi