Adrian Ungur: O victorie cu Nalbandian, un set luat lui Federer. Amintiri cât pentru o viață. Să-l apreciem

Adrian Țoca | 30 mai 2012

Adrian Ungur: O victorie cu Nalbandian, un set luat lui Federer. Amintiri cât pentru o viață. Să-l apreciem

Pentru un jucător care n-a prins în întreaga lui carieră un loc pe tabloul principal al unui Grand Slam, Adi Ungur a avut parte de, probabil, cel mai frumos turneu al vieții. Pentru că nu e puțin lucru să faci ce-a făcut jucătorul român și, într-o perioadă în care victoriile românești sunt rare sau se plătesc scump, ar fi bine să nu mai fim cârcotași și să-l apreciem din toată inima pentru performanța sa.

Pentru că, da, e o performanță numai să joci la Roland Garros, dar să mai și câștigi. E o performanță să-ți exploatezi la maxim talentul și potențialul. E o performanță să-ți ordonezi programul în așa fel încât, la 27 de ani, și după o primă parte a carierei petrecută în cotloanele clasamentului, să ajungi, în sfârșit, în prima sută mondială. E o performanță ca, la debutul pe tabloul principal al unui Mare Șlem, să-l bați fără prea multe comentarii pe David Nalbandian, unul dintre jucătorii cei mai talentați din ultimul deceniu, fost finalist la Wimbledon, printre altele. Și, cu siguranță, e o performanță ca, ajuns în turul 2, în fața celui mai mare jucător din toate timpurile, întâmplător idolul tău, Roger Federer, să joci pe Philippe Chatrier cu o asemenea atitudine, să nu ascunzi sub scuza că “hei, e Federer, ce puteam să fac?”, ba chiar să-i iei un set jucătorului care tocmai a stabilit un nou record all-time de victorii la Slam-uri, 234. Tu, Adrian Ungur, aveai doar una. 

Adrian a reușit toate astea pe parcursul a doar câteva zile. Aruncat de sorți pe un culoar aproape imposibil, el a făcut un meci formidabil cu Nalbandian, nedându-i, practic, nicio șansă titratului argentinian. A fost 6-3, 5-7, 6-4, 7-5, într-un meci în care ritmul a fost dat permanent de român, reverul cu o mână al acestuia, variația și plasamentul loviturilor sale și scurtele inspirat alese scoțându-l din minți pe Nalby. Dincolo de reușitele tehnice, a impresionat calmul și relaxarea cu care Adi a trecut printr-un meci, orice s-ar spune, foarte greu, atitudinea permanent pozitivă, orientată mereu către punctul următor, indiferent de cum se terminase schimbul anterior, mentalul excelent demonstrat la ultimul game. Până și bucuria victoriei a fost una foarte bine ținută în frâu, arătând respect pentru învinsul său, un tenisman cu o carieră cel puțin remarcabilă, Nalbandian fiind adesea considerat unul dintre cei mai talentați jucători care n-au câștigat un Slam.

Bun, dar câți ar mai fi pariat că Adrian va demonstra aceleași calități și în turul următor? O comparație a celor două cărți de vizită ar fi ridicolă. Inutilă. Roger Federer versus Adrian Ungur. La Paris, pe Philippe Chatrier. Ce era de făcut? Ce putea face Ungur? 

Ei bine, se pare că există lucruri de făcut chiar și atunci când situația este fără ieșire. Cum ar fi, de exemplu, dezinvoltura. Lipsa presiunii te poate elibera de orice grijă, corect, dar e un atu inutil dacă nu știi să-l folosești. Dacă nu-ți asumi și riscuri. Contra lui Federer, Adi a arătat respect doar între puncte, pentru că, pe teren, n-a ezitat să-l pună în situații incomode pe faimosul elvețian. Scurtele “marca Ungur” trebuie să-i fi deranjat teribili pe cei din Team Federer, prezenți in corpore în tribune. Iar reverul cu o mână, pe care însuși elvețianul trebuie că l-a admirat, în sinea lui, a mers, de cele mai multe ori, ca uns. Ca să arate că nu degeaba îl are pe Roger ca idol, Adrian i-a imitat, cu destule rezultate, și slice-ul de retur marcă înregistrată Federer. 

Per total, Ungur a jucat nu doar ca un jucător care n-are ce pierde, dar și ca unul care are destule de câștigat. Și nu se teme de asta. Evoluția sa generală a fost una lăudabilă, dar cea din setul trei a fost de aplaudat. Mai întâi, a “îndrăznit” să-și facă rost de două mingi de set la 5-4, pe serviciul advers, salvate autoritar de Federer. Ca de fiecare dată, Adrian a trecut peste momentul frustrant și și-a făcut serviciul, împingând jocul în tiebreak. Unde a dat o nouă măsură de “nebunie”, în sensul bun. A salvat două mingi de meci, la 6-4, și a luat setul, 8-6 în tiebreak, spre uluiala tribunelor.

Evident, Federer a apăsat pedala și s-a desprins în setul 4, punând capăt aventurii românului. Adrian a ieșit de pe Chatrier aplaudat la scenă deschisă, cu un zâmbet larg pe post de răspuns.

E românesc să ne mulțumim cu puțin și să ne găsim scuze pentru eșecuri. E, de asemenea, românesc să nu ne elogiem compatrioții sau să lăudăm jumătățile de măsură, resturile de performanță; să apreciem greșit calitatea și să ne mândrim, deseori, cu personaje false, parvenite, mincinoase. Cel mai românesc e să ironizăm, să luăm peste picior înfrângerile, rateurile.

Dar performanța lui Ungur trebuie să fie lăudată din plin pentru calitatea ei. Pentru încrederea și curajul cu care a jucat. Pentru că n-a etalat acea atitudine mioritică, teama de eșec, de finalul inevitabil trist. Pentru că e un rezultat venit din multă muncă, din foarte mult curaj, dintr-o abordare corectă. Pentru că e un rezultat cu culoare în obraji. Pentru că e al unui tip care și-a luat inima în dinți și a arătat că se poate.

Cine este Adrian Ungur

– 27 de ani, născut în Pitești, stabilit în Italia

– profesionist din 2003

– cea mai bună clasare în circuitul ATP: 91 (21 mai 2012)

– finale în turnee challenger: 13 (toate pe zgură, trei în acest an)

– titluri în turnee challenger: 4 (Sofia 2008, Palermo 2009, San Benedetto 2011, Manerbio 2011)

– meciuri pe tabloul principal al unui Slam: 2 (1-1)

– meciuri în Cupa Davis: 6 (3 victorii / 3 înfrângeri)

– clasamentul său la final de an în ATP: 238 (în 2006), 268 (2007), 234 (2008), 178 (2009), 185 (2010), 114 (2011)

 

Îți place?
2performant

Cele mai bune jucătoare de tenis sunt la Singapore. Cei mai buni generatori de vânzări online sunt în Affiliate Ranking by 2Performant

Cele mai noi